Skip to content

cu ce se mai ocupă Iren.

March 2, 2010

Ei bine, cu o groază de lucruri. Pe primul loc ar fi un Übungsgrammatik mare şi albastru, care îmi mănâncă din timp de parcă ar fi un sandwich cu somon şi smântănă. (E cel mai bun sandwich din lume; ascultaţi aici, că vă învăţ de bine.)

Că tot veni vorba de mâncat, o care pe care am devorat-o cu plăcere este Cutremurul de timp al lui Vonnegut, autor care începe să-mi placă din ce în ce mai mult. În afară de aceasta, mai am în plan Zmeura de câmpie şi Picnic la marginea drumului, dacă reuşesc să fac rost de ele. Cred că acesta este momentul meu de bibliofilie maximă. În general nu citesc mai deloc. Fără vreo tangenţă cu tărâmul literar avem şi cursurile de la MIT, despre care am aflat că sunt publice. Şi aşa am de făcut un proiect la fizică, măcar să am o documentaţie ca lumea.

În mod surprinzător, mi-am făcut timp şi pentru primăvară, aşa că mi-am luat geaca subţire şi am revenit la berea din Argentin, ca astă-toamnă. Primăvara pentru mine e doar o toamnă mai kitsch-oasă.

Iar acum mă relaxez, adecă* beau un ceai verde şi ascult noul album al celor de la Darkthrone, Circle the Wagons. Se inspiră foarte mult din metalele anilor ’80 – Motorhead, Iron Maiden, alea alea, incorporând şi elemente de old school punk. E sexy. E chiar atât de sexy încât i-aş face o recenzie. Asta dacă aş avea vreun pic de cultură muzicală.

* – aşa înveţi vitaminele liposolubile: A, D, E, K – adecă

Advertisements

lista cu filme.

February 27, 2010

Tind să uit chestii. Dacă aud un lucru de care îmi pasă câtuşi de puţin, îl notez. Oriunde. De obicei pe diverse bucăţele de hârtie, pe care mai mereu le pierd. Le îndes aiurea prin cărţi, caiete, le arunc prin geantă sau pur şi simplu le las pe unde nimeresc. Meteahna asta o am de la bunică-miu.

Într-o tentativă de a aduce o brumă de ordine printre ale mele ţidule, am decis să trec toate filmele într-un loc. De ce filmele? Pentru că ele îmi ocupau, în mare parte, hârtiuţele. Dacă sunt toate la un loc, am o şansă să îmi aduc aminte de ele şi chiar să le văd. Aşa s-a născut post-it-ul meu cu filme.

În interval de vreo lună i s-au făcut diverse adăugiri, ştersături, a fost folosit pe post de semn de carte şi pentru o vreme chiar l-am crezut dispărut pe veci; de fapt era în caietul de analiză.

Pentru a micşora riscul de a o pierde din nou, am să o bat la calculator (cât îmi place expresia asta!) şi poate îmi voi şi da cu părerea asupra filmelor, pe măsură ce le vizionez.

Aşadar, lista!

  • Antichrist – sufocant, superb; trebuie să mai văd filme de-ale lui Lars von Trier
  • Zerkalo – da!
  • The Girlfriend Experience
  • The Assassination of Jesse James
  • Paris, je t’aime! – căcat
  • Brazil
  • Oktyabr
  • Nosferatu
  • 2001 – de revăzut
  • Children of Men
  • The Machinistmă aşteptam la mai mult.
  • Wristcutters
  • I’m Not There – drăguţ.
  • Control
  • Moonam scris deja despre el.
  • Das Leben der Anderen
  • Mulholland Drive
  • Andrei Rublev

pauză muzicală.

February 25, 2010

Chiar o pauză dublă, de data aceasta cu Anathema. Eh, aici am de unde alege.

Una dintre puţinele muzici pe care creierul meu le mai poate suporta este A Natural Disaster; mă relaxează. Adevărul este că toate albumele celor de la Anathema îmi plac în egală măsură şi chiar agreez tranziţia dintre stiluri. Cu toate acestea, fiecare cere o anumită dispoziţie, iar în momentul de faţă piesa asta se scurge precum mierea prin conductele mele auditive.

În cea mai mare parte mă duce cu gândul la izolare, atât prin conotaţiile introspective ale versurilor, cât şi prin atmosfera creată. Îmi vine în minte imaginea unei grădini abundând de vegetaţie, unde să beau un ceai rece într-o zi toridă de vară şi să nu mă deranjeze nimeni. Adevărul e că avem nevoie de puţină vară.

Şi, ca bonus, varianta cu Anneke van Giersbergen la voce. Read more…

Reclamă.

February 22, 2010

Unul dintre puţinele filme interesante pe care le-am văzut în ultima vreme este Moon, despre care am scris şi pe Cultitudini. Deşi este inspirat din capodopere cum ar fi 2001 sau Solaris, acesta reuşeşte să vină cu o notă de autenticitate care m-a surprins într-un mod plăcut.

Dar ce-o fi şi cu cultitudinile astea? Sunteţi invitaţi să aruncaţi un ochi şi pe acolo, unde se află diverse cronici de film, carte, concert et caetera. În general chestii faine, pentru că, deh, nu m-oi apuca să fac reclamă la chestii care nu sunt faine.

În continuare vă las cu trailerul, iar pentru mai multe detalii citiţi recenzia.

Read more…

jean georgescu sau de ce oralul la română e o mega lăbăreală.

February 16, 2010

Pentru că nu am făcut/văzut/ascultat nimic interesant în ultima vreme, haideţi să vă povestesc de mult trâmbiţata probă de “competenţe lingvistice de comunicare în limba română”. Sau ceva de genul ăsta.

Premisele – 200 de oameni, 3 subcomisii, formate din profesorul de la clasă şi încă un profesor de limba română. În cazul meu, domnul acesta, despre care tot liceul spune că e nebun, dar pentru care eu am un respect deosebit. Deşi nu e tocmai nebun, rămâne cel mai exigent profesor de română dintr-un liceu aşa-zis de prestigiu naţional.

Două dintre subcomisii au terminat de la ora 13 (în loc de 19), şi majoritatea oamenilor care au ieşit din sălile respective mi-au spus că li s-a scris “experimentat” în dreptul numelui încă din momentul în care s-au aşezat pe scaun. După cum spuneam, o mare labă. Respectivii n-au avut decât să se prezinte.

Nici la subcomisia mea examinarea nu a decurs ca la carte, dar cei doi chiar au ascultat ce avea de spus elevul şi au pus şi întrebări de cultură generală. Care teoretic nu aveau ce căuta acolo, dar mie mi-au plăcut.

Am aşteptat mult până să intru. Am avut ocazia să cunosc o multitudine de oameni mai mult sau mai puţin stresaţi, despre care habar nu aveam că ar fi în acelaşi liceu cu mine. Într-un final mi-a venit şi mie rândul, mi-am luat un subiect şi am mers în bancă să îl tratez.

A fost mult mai uşor decât mă aşteptam. Nu mi-au cerut stiluri funcţionale sau ceva de genul; de fapt, absolut nimic din teoria de la comunicare. În vreo zece minute am scris tot ce aveam de scris, şi apoi am ascultat discuţia dintre prof şi un coleg de-al meu, despre cinematografia românească şi Jean Georgescu.

Într-un final, când mi-a venit rândul să iau loc la catedră, profesoara mea a dispărut şi în locul ei a venit proful de istorie, care nu mă simpatizează deloc; nici eu pe el. Cu toate acestea, a renunţat la miştourile lui cretine, eu la lipsa totală de interes pe care o afişez la orele dumnealui, aşa că ne-am înţeles chiar bine. Am deschis discuţia cu Independenţa României în loc de subiectul-mi aferent, dar am trecut repede şi la acela. O reflecţie asupra actului ludic şi seriozităţii acordată acestuia. M-au întrebat de Homo Ludens, de François Rabelais, de o groază de alte chestii în legătură cu subiectul meu. Când să trec şi la argumentarea de doi lei cerută în enunţ – “hai că eşti de nota 11”.

Bun aşa.

Alexei Titarenko.

February 13, 2010

Un om mai inteligent ca mine a spus cândva că fotografii nu fac poze. Aparatele foto fac poze. Fotografii sunt cei care creează, care îşi formează un univers propriu, pornind de la cel deja existent. Aşa ceva face şi Alexei Titarenko. Universul său este oraşul. Dintotdeauna a fost un copil al asfaltului, iar fotografiile sale se inspiră din lumea pe care o cunoaşte cel mai bine.

Oraşul lui Titarenko este on entitate în sine. Atemporal, rece şi distant, acesta privează oamenii de individualitate, ei amestecându-se asemenea picăturilor de apă într-o baltă, ori dispărând încetul cu încetul, precum nişte fantome, incapabile de a influenţa în vreun fel universul citadin.


Rareori artistul va focaliza asupra vreunui personaj, însă din nou acestuia îi va lipsi individualitatea. Deşi privitorul îl va distinge de restul mulţimii, pentru aceasta va rămâne inobservabil. Oamenii nu au personalităţi sau sentimente, însă situaţiile sunt uneori atât de familiare incât nu ne îndoim de umanitatea lor. Privitorul va ajunge până la a simţi pentru ei.

Cu toate acestea, starea de singurătate nu este exacerbată la nivelul nevrozelor bacoviene. Aceasta domină ca sentiment general, însă nu va fi niciodată particularizată la nivel de individ. Oraşul nu devine doar un decor pentru o dramă umană, ci are propria sa existenţă, propria sa conştiinţă, şi, fie că îţi place sau nu, nu îi pasă de tine. A văzut deja mult prea mulţi oameni, toţi echivalenţi între ei. Ei nu contează. Niciuneia dintre activităţile umane nu i se conferă un sens; oamenii pur şi simplu există, se plimbă dintr-un loc în altul, fără a lăsa vreo amprentă asupra oraşului.

Deşi imaginile sale sunt preluate dintr-un mediu extrem de viu, de colorat, prin prisma artistului lumea este transfigurată într-o distopie monocromă, un univers care, deşi a fost creat de oameni, nu mai are nevoie de aceştia.

Doi şoareci.

February 10, 2010

O fabulă fără morală despre doi chiţăitori – şoarecele ţăran gospodar şi şoarecele hipstăr corporatist.

De ce? Pentru că pot, şi pentru că azi am simţit nevoia să aştern creionul pe hârtie în scopuri distractive. Aşadar, au apărut cei doi – Ilarie şi Anton, iar poveştile lor le-am dedus din modul în care arată. Eu nu inventez, eu deduc!

Ilarie
Ilarie s-a născut într-o şură şi nu îi e ruşine să recunoască asta. E un şoarece simplu, dar onest. Zi de zi se duce la muncă şi cară găleţi cu gudron(?) de la cariera de gudron(?!) de la marginea satului. La sfârşitul zilei primeşte şi el o găleată, cu care poate face ce vrea. De obicei o vinde ca să ia de mâncare pentru nevastă şi copii. Ilarie e genul de şoarece care îşi iubeşte familia. Taică-su face vin în fiecare an şi fumează More. Ilarie urăşte vinul făcut de tat-su, dar e mult prea amabil ca să recunoască asta.


Unul dintre verii lui Ilarie este Anton. Spre deosebire de Ilarie, Anton a făcut o facultate. Nu contează care. Acum e orăşean, şi n-ar recunoaşte nici mort că are rude la ţară. Lucrează într-o corporaţie multinaţională, nu contează care, şi i s-a strâmbat coloana de cât a stat în faţa calculatorului. Cu toate că e obligat să poarte cămaşă şi cravată, rămâne în continuare cool cu vanşii cu un număr mai mari şi mâinile-n jeburi. Pardon, buzunare. (Anton ar strâmba din nas la faza asta; Ilarie n-ar şti ce-i ăla jeb, că e din Argeş). Ochelarii 3D îi completează look-ul funky-retro. Cel mai probabil la ora asta o arde dubios prin Control. Tatăl lui Ilarie îi mai trimite din când în când vin.